„Nu cred în viaţa de apoi, dar mi-am luat un schimb de haine.“ La fel ca în Anarhie pură, Woody Allen se dovedeşte şi în acest volum un campion al persiflării. Tonul intens parodic din povestirile lui întemeiază o viziune menită să amuze, dar şi să contrarieze. Amintirile scornite ale întâlnirilor lui Allen cu Ernest Hemingway şi Gertrude Stein, jurnalul unui revoluţionar mexican agasat de un coleg de luptă care cântă întruna Cielito Lindo la chitară, înţelegerea voit greşită a sistemelor filozofice ale lumii, şahul prin corespondenţă practicat de două personaje măcinate de frustrări -toate acestea sunt exerciţii de alerteţe epică şi totodată dovezi ale unui ochi neliniştit, iscoditor. Apărarea invocă nebunia adună patruzeci şi şase de povestiri din volumele de proză scurtă ale regizorului şi prilejuieşte întâlnirea cu un spirit ludic a cărui principală plăcere pare a fi trimiterea de bobârnace peste nasul celor care iau totul mult prea în serios.