Dacă m-ar chestiona cineva în stil jurnalistic autohton „ce reprezintă pentru dumneavoastră muzica albumului Corindeni”, mărturisesc că aş avea mari dificultăţi în a găsi pe loc un răspuns potrivit. Şi dacă ar continua cu întrebarea „în ce stil sau curent al jazzului se poate circumscrie demersul dumneavoastră?”, aceasta ar fi din nou o propoziţie încuietoare, pentru că ceea ce cântăm eu şi Maria nu prea are multe în comun cu blues-ul sau cu skyline-ul newyorkez, mai pe scurt - cu jazzul. Interlocutorul meu prezumtiv, în cazul că a ascultat discul, mi-ar putea veni în ajutor cu o constatare de genul „mi s-a părut că sună foarte româneşte”. La aceasta aş putea în sfârşit interveni: „Este adevărat. Repertoriul conţine exclusiv cântece tradiţionale iar acompaniamentele sunt realizate în stilul şcolii noastre interbelice de compoziţie ce-i are ca maeştrii pe Enescu, Jora, Paul Constantinescu, Theodor Rogalski, ca să-i numesc doar pe cei mai cunoscuţi. Totuşi, nu pot afirma că albumul se încadrează în genul clasic sau tradiţional, de vreme ce mare parte din materialul muzical este creat ad-hoc, adică improvizat.” Interlocutorul meu, puţin derutat, ar putea veni atunci cu replica „deci, ca să înţeleagă mai bine şi cei care ne ascultă (sau cititorii noştri - dacă e ziarist), cum aţi caracteriza pe scurt acest proiect?”. La genul acesta de întrebări se poate răspunde imediat prin câteva clişee cum ar fi: „albumul este o creaţie colectivă de natură sincretică” sau „avem de a face cu un fel de work in progress” şi mai departe „am încercat să introducem în proiect cântece din toate regiunile ţării”. O altă variantă de răspuns ar fi respingerea cuvântului proiect şi invocarea faptului că o muncă de pregătire care durează mai mulţi ani e greu de cuprins în câteva fraze (acest gen de replici place publicului). Să nu uităm însă că orice interviu care se respectă începe, sau cel mai adesea se termină cu întrebarea cheie „de ce?”. Prin urmare în dialogul nostru imaginar vom ajunge inevitabil şi aici: „din păcate, spaţiul dialogului nostru s-a epuizat (sau e destul de limitat - în cazul ziarelor). Explicaţine-ne acum, în final, cum aţi ajuns la aces titlu. De ce Corindeni?”...Ce se mai poate spune atunci când timpul a expirat şi nu mai există spaţiu? Că e de fapt un cuvânt inventat? Că nu există în DEX Corindeni, forma corectă fiind corindemi, mai precis corinde-mi, dar noi am preferat prima variantă din motive de sonoritate şi pentru că ne trimite la Epistola către Corinteni?Oricum nu cred că i-ar mai păsa nimănui de asta, atunci când, dacă interviul e radiofonic, muzica a pornit deja în fundal (aşa se încheie toate dialogurile în faţa microfonului), iar vocea Mariei se aude cântând:
Drumu-i lung, pe el mă duc
Capătu’ nu-l mai apuc.
De-aş ajunge capătu’
Aş fi soră cu cucu.
Urmează invariabil un Jingle.
Mircea Tiberian