„Sunt mereu foarte sastisită când trebuie să prezint o carte, căci modul tradiţional de a o face, în general, înseamnă să o povesteşti. De fapt, chiar dacă va trebui să spun câteva cuvinte, mi se pare că povestea este destul de mult anecdotică pentru că, dincolo de personaje şi de naraţiune, ceea ce mă interesează pe mine este să vorbesc despre ceea ce îmi place.
Cât despre tramă, nu se petrec enorm de multe lucruri. Sunt două eroine: o fetiţă precoce şi o portăreasă care-şi ascunde bine jocul, încearcând să lase impresia că e doar o portăreasă, ea fiind de fapt foarte citită, foarte erudită şi foarte fină.
Sunt două singurătăţi care, pe măsură ce în clădirea în care locuiesc se petrec anumite evenimente, ies încetul cu încetul din singurătate, se schimbă, se transformă, renasc. Vor trăi o grămadă de transformări interioare. De îndată ce am spus asta, mi se pare un pic superficial. De fapt, când scriu, nu o fac ca să spun o poveste, chiar dacă, la capăt, ea însăşi se povesteşte. Scriu pentru plăcerea cuvintelor şi a stilului; îmi place mult să simt asta scriind texte şi, în plus, să încerc de fiecare dată plăcerea unică de a scrie, într-un mod cât mai potrivit şi cât mai pur posibil, sper eu, ceea ce resimt. Pe de altă parte, povestea şi scriitura sunt pentru mine mijloace de a evoca lucruri care mă interesează şi lucruri pe care le iubesc. L-am auzit pe cineastul Jeunet, referitor la Fabulosul destin al lui Amélie Poulain explicând că, ani de zile, notase într-un carneţel tot ceea ce îl interesa şi tot ceea ce îi plăcea în ideea ca într-o zi să le transpună într-un film. Şi astfel a apărut Amélie Poulain.
Acest roman este, într-o oarecare măsură, acelaşi lucru, adică mi-a făcut enormă plăcere ca, prin vocile celor două eroine, să-mi transcriu iubirea pentru plăcerile cotidiene, pentru artă, pentru Japonia, pentru anumite fiinţe, pentru întâlnirea dintre aceste fiinţe, pentru unele emoţii estetice. Mi se pare că asta mi-a făcut cea mai mare plăcere şi e ceea ce mă interesa cel mai mult. Vă doresc lectură plăcută. În orice caz, sper asta. La revedere şi pe curând.” Muriel Barbery