Ancheta porneşte cu o crimă triplă: un tânăr Don Juan care trăia pe picior mare, mult peste aparentele sale mijloace de subzistenţă, şi doi pensionari în vârstă, obişnuiţi să stea mai mult încuiaţi în casă, dar care se hotărăsc pe neaşteptate să participe la o excursie de grup la Tindari, promontoriul care ţine piept mării, cu „misteriosul teatru antic grecesc şi plaja de forma unei mâini, cu degetele roşii“.
Singura legătură dintre cele două cazuri pare să fie faptul că toţi locuiesc în acelaşi bloc. Însă Montalbano a fost înzestrat cu un dar (blestemat?), acela de a şti să citească semne ce par a avea mai mult de-a face cu străvechile ritualuri magice: îl ajută un bătrân măslin cu ramurile contorsionate, echipa sa de la comisariat, suedeza Ingrid, o carte de Conrad şi un boss mafiot.
„Autocontrol? Lipsă de sensibilitate? Nu, fără îndoială că explicaţia era mult mai simplă: diferenţa de vârstă. El se apropia de cincizeci, în vreme ce Mimì abia trecuse de treizeci. Augello era pregătit să păşească în mileniul III, în vreme ce el, Montalbano, n-avea să se obişnuiască niciodată cu noile vremuri. Atât şi nimic mai mult. Augello ştia că se intra în mod natural într-o epocă nouă, una a crimelor îngrozitoare puse la cale de asasini anonimi, cu site-uri şi adrese de internet – sau cum naiba s-o fi numind –, dar fără chip, fără o pereche de ochi şi fără o expresie a feţei. Ei bine, da, aşa cum spusese şi mai devreme, era prea bătrân pentru meseria asta!“
Andrea Camilleri – Excursie la Tindari