Tânăra Oriana moare într-un accident, chiar în ziua nunții ei. Pentru oricine, acesta ar părea sfârșitul. Nu și pentru ea. Se întoarce ca recuperator de suflete, însă nu la vechea viață și familie, pentru care trebuie să rămână moartă, ci la una cu totul nouă. Răsfățul și confortul, considerate garantate mai înainte, se duc acum pe Apa Sâmbetei. Va trebui să lupte pentru a-i salva pe ceilalți, dar și pe sine. Apar noi prieteni, noi dușmani și… prima iubire?
Există viață după moarte? Unii vor spune da, alții că nu. Dar există un răspuns la care cu siguranță nu v-ați gândit.
Există recuperatorii de suflete. Smulși din existențele lor, sunt aruncați în altele, neîntrebați de nimeni, fără să li se ceară acceptul. Trebuie doar să se supună legilor celor de Dincolo. Iar unii aleg răzvrătirea…
Despre subiecte grave precum viața, moartea sau dragostea numai de bine. Abordate de cititori și scriitori, în tonuri grave și pigmentate cu nuanțe diverse, mai mult sau mai puțin atavice, temele amintite sunt transpuse, cu o savuroasă lăcomie, din cotidian în ficțiunea literaturii. Nu numai în dimensiunea primitoare a poeziei din toate timpurile, ci și în proza de largă respirație, denumită roman. Dacă în poezie, temele respective își pot disimula, uneori genial, neputința lăuntrică, în proză și, mai ales, în roman, – grație desfășurării ample, acțiunii pe mai multe planuri, personajelor distinct individualizate, cu destinul marcat de caracter, dar și de întâmplări- asemenea subiecte au marea șansă de a-și etala, perfect, siluetele morgane. Toate astea și încă altele le regăsim și în romanul lui Theo Anghel, al cărui titlu “Am murit, din fericire” incită curiozitatea cititorului. Căci nu-ți vine să nu te întrebi dacă autoarea nu îți întinde încă din faza de titlu o capcană și nu te îndeamnă, cu vicleană abilitate, la o inversare de cuvinte- Din fericire, am murit - oferindu-ți totuși o prețioasă cheie de lectură. Un roman despre un accident sau un incident, populat de o sumedenie de personaje fictive, detaliate până la ultima fibră de imaginație. Cu gravitate și rigoare. Uneori, cu precizia sintetică a unei telegrame, alteori în ample desfășurări capabile să confere culoare. O lume, numită Chaos, nu poate fi decât bântuită. De Bine și Rău. De Alb și Negru. Contrarii sfârtecate de dorința atracției. Grație unor îngeri: Ama “o brunetă micuță, reprezenta Raiul” și Abel „blond și luminos ca un soare, Iadul”. Acestei lumi i se oferă, întotdeauna, șansa întâmplărilor neîntâmplătoare. Altminteri, după apariție, o lume cam decăzută. Când nu se mai poate însă, intervin recuperatori precum Oriana, un suflet căruia i se oferă, după moarte, șansa altei vieți bogate în sensuri. Un univers dinamic, supervizat de bunul sau cinicul Dumnezeu, ajutat de doi administratori întru bine (Amadeus) și întru rău (Malorum), care au sarcina de a oferi fiecărui recuperator câte doi sfătuitori(salvatorem): unul reprezentând Lumina, celălalt Întunericul.
Romanul“Am murit din fericire”desfășoară panoplia unor subiecte grave într-un registru accesibil, presărat cu umor și zâmbete, cu dialoguri vii, antrenante. Când ironică, când autoironică, Theo Anghel oferă cititorului cătrănit de cotidian un zâmbet cât toate zilele și-l convinge că hazul de necaz rămâne leacul cel mai bine tolerat. Fără reacții adverse. Cu semnificații paralele, romanul “Am murit din fericire” nu va duce lipsă de cititori. Sper!
(Catia Maxim)
,,Sunteți atât de puri, sperați să vă răscumpărați viața veșnică odată cu salvarea altor suflete. Porniți ca niște ieduți să zburdați pe câmpii și când dați nas în nas cu nedreptatea, rămâneți confuzi, fără repere, debusolați ca niște pui de găină abandonați. Sunteți dulci, aproape că mi se face dor de vremea când eram ca voi.,,
Iadul și raiul au uși diferite, nici nu intrăm, nici nu ieșim, în subconștient, ne dorim viața veșnică.
Aici este o problemă mare, de orientare, între uși și îngeri, între demoni și aghiotanți, între voluntari și alesi… între misiune și curiozitate.
Ideea e că, dacă ne place sau nu, rochia neagră de bal a elegantei hârci cu coasa va dansa oricum mai devreme sau mai tarziu, cu toți, deci să nu ne înghesuim, nu e graba.
Până atunci este doar o poveste…deci începem cu o nuntă, mai plecăm puțin până Dincolo, ca și când am fura mireasa, salvăm suflete și ce o mai fi și dăm socoteală tuturor.
Dar nouă cine ne dă socoteală ?
(Doina Roman)