Prietenoasa, scrisa pe intelesul tuturor, cu umor pe alocuri – dar adresandu-se in egala masura si specialistilor – cartea La ce e bun un psihiatru ?, a lui Patrick Lemoine, face o radiografie lucida, de mare profunzime si pertinenta, a evolutiei psihiatriei occidentale, precum si a menirii actuale a profesiei de psihiatru. Domeniul psihiatriei este strict definit si delimitat de cel al specialitatilor inrudite: neurologie, psihologie, psihanaliza, psihoterapie etc.
Impresioneaza textul-testament al unei tinere doctorite, Patricia, psihiatra disparuta prea timpuriu, care a jucat un rol important in fundamentarea vocatiei de psihiatru de spital a autorului – text inserat la inceputul lucrarii.
Nu sunt scapate din vedere nici deviatiile extremiste, totalitare, uneori devastatoare, ale diverselor curente si tendinte ale psihiatriei din vremuri recente, aspecte prezente de ambele parti ale Cortinei de Fier.
Sunt evocati cu caldura profesorii si colegii de specialitate care l-au facut sa-si indrageasca si mai mult profesia – prin dragostea, devotamentul fata de bolnavi si viziunea plina de prospetime cu care, la randul lor, o practicau.
De asemenea, autorul diseca efectele distructive ale traumatismelor, drogurilor, alcoolului, ale prejudecatilor de tot felul, referitoare la nebuni si la nebunie, care insotesc intreaga istorie a omenirii.
Fiecare capitol se incheie cu cate un studiu de caz, al carui titlu, in general, face trimitere la un film celebru. Sunt cazuri reale, din „portofoliul” autorului, ilustrand problemele psihiatrice, de tot felul, specifice omului contemporan – cazuri carora psihiatrul Patrick Lemoine le-a gasit rezolvarea folosind o paleta larga dintre terapiile accesibile in prezent, moderne – revolutionare, unele. Prin tratamentele aplicate – unele necesitand o administrare de-a lungul intregii vieti a pacientului, exact ca si in cazul diabetului – acestia pot sa duca o viata cat mai aproape de normalitate, in familie, dar si la locul de munca.
Sincer, lucid, Patrick Lemoine nu se fereste sa puncteze nici esecurile psihiatriei (de exemplu: antipsihiatria), nici pe ale sale personale (cazul tanarului din studiul de caz „Familie, te iubesc”).