De multă vreme aveam de gând să scriu lucrurile pe care mi le mai amintesc despre câteva mătuşi fabuloase. Mătuşile mele adevărate, câteva mătuşi adoptate şi chiar mătuşi ale prietenilor mei, femei care, la prima vedere, erau (unele mai sunt) foarte deosebite unele de altele, dar care se asemănau într-o anume privinţă: erau cu toatele nişte supravieţuitoare, femei cu suflete de oţel – e drept, cele mai multe ascunse în învelişuri moi de catifea. A, să nu uit: bucureştence, desigur – măcar în unele perioade importante ale vieţii lor – altfel de ce-aş scrie despre ele „istorioare bucureştene”? Voiam să scriu pentru că mi se pare nedrept să las să se piardă amănuntele pline de farmec – sau de haz – ale vieţilor lor, amestecate de-a valma în fluviul destinelor ultimului veac. Am tot amânat, prinsă în plasa unor ocupaţii care mi se păreau mai importante. Până într-o zi, când o observaţie a unui prieten m-a făcut să-mi dau seama că e mai important să scriu despre ele, trecătoarele. Înainte de a deveni eu însămi, pentru cine ştie cine, o mătuşă fabuloasă.
Silvia Colfescu