Mireasma Luminii este al treizeci si cincilea volum de versuri al lui Nicolae Ionel. Unii criticii literari l-au catalogat drept „poet orfic”, „poet de inspiratie gnostica” sau „poet mistic”, altii l-au apropiat de „marii poeti, marii iluminati”, de cei ce apartin micii familii a geniilor, imposibil de clasat. Inzestrat cu har, poetul impartaseste lumii, prin cuvint, marile sale revelatii, deoarece pentru el „poezia e un organ al sacrului”, iar tot ce ne inconjoara trebuie determinat sa-si recunoasca originea divina.
„Poezia lui, de domeniul cosmologiei, tine de o viziune cosmica, religioasa, ascendenta, de-o viziune individuala. Toate acestea sint atit de quintesentiate, formulate intr-un mod asa de sever si lipsite de alte seductii decit frumusetea insasi, simpla si densa, a acelei formulari care e la minimum de lungime, incit se poate vorbi la el chiar de un soi de infirmitate creatoare: el nu este in stare sa adauge mai mult decit este nevoie.” (Alexandru Paleologu)
„Sint un admirator al lui Nicolae Ionel, poeziile lui imi plac mult, firul cugetarii sale imi este asimilabil si apropiat, metaforele si ritmurile sale si pe mine ma alina, troparele sale cumpanite intre duiosie, gravitate si fast ma desfatez a le ingina proportional cu sarmanele mele putinte.” (N. Steinhardt)
„Pina la poezia lui Nicolae Ionel noi nu am gasit un raspuns mai pregnant (si mai demn de luat in seama) la somatiile gindirii si rostirii originare, despre care vorbeste mereu Heidegger si pe care le probeaza intr-un mod specific chiar limbajul heideggerian. Altfel spus, este meritul poetului roman de a fi realizat pe tarimul poeziei ceea ce filozoful german realizase pe tarim teoretic, respectiv „o revolutie copernicana” a conditiei poeziei.” (Lucia Cifor)