nanabozo

Dupa romanul Radacina de bucsau, care l-a consacrat ca prozator, O. Nimigean revine, la superlativ, cu un nou volum, de aceasta data de poezie, consolidindu-si statutul de autor imprevizibil si inclasabil, in continua lupta cu locurile comune ale scrisului si cu idolii forului literar. Ca putini alti scriitori contemporani, el incearca sa se repozitioneze la fiecare carte, prefera formulelor comode riscul provocarii stilistice si existentiale. nanabozo ne poarta, conjugind drama personala cu o nostalgica sau angoasanta (dar nu lipsita de sarcasm si umor) privire asupra lumii, din cotidianul familiar spre un spatiu care-si schimba alert punctele de fuga, la limita rimbaldiana dintre dereglement si viziune.

„Doua voci distincte si total opuse isi disputa acest volum ca pe un cimp de lupta. Prima voce, a unui Nimigean melancolic, atent la aura imperceptibila a lucrurilor, la cresterea pietrei si a ierbii, e a unui poet care-si trage optimismul si sevele din dialogul neintrerupt cu Larii si Penatii. De aici, se ridica asemeni unui turn gotic elegia inchinata sobei de tabla. Cea de-a doua voce e a unui intelectual anarhist, scufundat in literatura si in viata ca intr-o etuva in care cele doua devin inseparabile, asemeni unui navigator din Dune care isi traieste viata in bazinul impregnat cu mirodenie.” (Bogdan-Alexandru Stanescu)

„Ce sint textele cuprinse in nanabozo? «Poeme»? Impulsuri confesive? Secvente decupate din real si reconstruite literar? Ceva din toate acestea, dar si altceva. Raspunsul nici nu e atit de important, pentru ca scrisul lui Nimigean compromite orice tentativa de a-l fixa intr-un nomenclator strimt. Refuzind formulele consacrate, solutiile cumsecade si la indemina, O. Nimigean si-a asumat riscul de a alege calea literalitatii, atacind frontal temele grele precum iubirea, moartea, derutele existentiale, si a cistigat; este forma cea mai exigenta a literaturii, care, in acest fel, nu mai inseamna un experiment stilistic, ci unul ontologic. De aici corporalitatea, visceralitatea scrisului lui Nimigean, intotdeauna cu substrat poetic, chiar si atunci (sau mai ales atunci) cind este pigmentat de livresc. Scrisul echivaleaza cu o initiere, cu o proba, la capatul careia se ajunge uneori la un liman al linistii, la o «poienita druidica».
O. Nimigean se dovedeste, inca o data, a fi unul dintre cei mai buni si mai importanti scriitori ai ultimelor decenii. Peste experienta sa po(i)etica si vizionara nu se va putea trece.” (Bogdan Cretu)