Noaptea soarelui rasare

Noaptea soarelui rasare nu este doar continuarea fireasca a bestsellerului Imberia, ci si o carte care suscita mari intrebari existentiale. Cine si ce este barbatul de alaturi? Cine se ascunde dincolo de surisul sigur de sine al individului care te priveste din oglinda? Cine este distribuit in rolul tau si in ce consta acesta? Ce face un barbat atunci cind nu mai face pe barbatul? Cum se comporta in fata ambiguitatii drapate in sentimente, dar care s-ar putea sa nu fie decit un odios santaj? Unde se termina demnitatea si unde incepe mizeria carac-teriala? Cum se poate scapa din scenariile proaste ale unei telenovele de mahala?
In finalul unei crude autoscopii, profesorul de istorie Eduard Dragodan pilpiie ezitant, cautind zonele de stabilitate si tatonindu-si limitele…

„Cum, cind si cu ce costuri se face trecerea de la conditia de fiu la cea de tata? Iata, cred, intrebarea fundamentala pe care o avanseaza cartea de fata, incercind sa raspunda, in primul rind, prin biografia sinuoasa a personajului principal (un avatar contemporan al lui Don Juan, trecut de treizeci de ani), dar si prin mijlocirea apropiatilor acestuia. Aceasta face ca Noaptea soarelui rasare sa fie, mai apasat decit primul volum al Imberiei (pe care il continua, pastrindu-si, insa, si autonomia pentru o lectura de sine statatoare), un roman despre lumea barbatilor, cu avinturile, spaimele, fragilitatea, agresivitatea si lasitatile acestora. Avind febrilitatea confesiunii facute la o ora critica, romanul imbina tulburator bilantul erotic cu interogatia morala, «victoriile unei masculinitati dezlantuite» cu «tangajul interior».” (Sanda Cordos)

„Daca as transcrie toate citatele ce le-am subliniat, cronica mea ar fi de prisos… Ovidiu Pecican a scris o carte pentru primul raft al prozei de azi.” (Ion Muresan)

„Scriu pentru ca intr-o zi cineva a inceput sa imi vorbeasca… Mai intii o voce familiara… Apoi niste prezente distincte, aparind intermitent, facind gesturi citeodata anodine, alteori emfatice... Asa l-am cunoscut pe cel care tinea mortis sa imi spuna povestea lui cu Imberia.
Romanele mele se aglomereaza expresiv in jurul unor personaje. Pentru a trai ai nevoie de o lume imprejur si tocmai asta tind sa fie romanele pe care le scriu: mediul care antureaza una sau mai multe siluete umane.” (Ovidiu Pecican)