fragment din Cuvântul autorului:
Lumea din care provin, satul din Bărăgan, întotdeauna are propriile ei legi de a se misca în jurul soarelui. Nu puteam tocmai eu să-i schimb curgerea. Cu sigurantă însă, cei care am "dezertat" atunci din sat, plecând la oras, din nu contează ce motive, purtăm în suflet povara unei imposibile si incomplete adaptări, pentru că acolo, undeva printre acareturile sufletului, se va păstra, indestructibilă, taina locului în care ne-am născut. Uneori această taină ne salvează, alteori ne face să ne rătăcim si mai mult în vâltorile vietii, să ne înstrăinăm, chiar de noi însine, si să nu ne mai recunoastem. Acesta este pretul "dezertării". Eu si familia mea ni l-am asumat dintr-o dureroasă necesitate. Asa am ajuns orăseni, dar am rămas tărani cu păr pe limbă, cum spunea un văr de-al meu de la oras, si cu closet în casă. Un fel de rusine supremă.
Au fost si momente când am crezut că am învins, că ne-am depăsit statutul de "dezertori", văzându-ne rudele rămase în sat în ce sărăcie se zbat. Am crezut chiar, de data asta si noi si ei, că prin redobândirea pământurilor după Decembrie 1989 vom fi salvati de rătăcire. Iluzorie sperantă, căci pământul a transformat în statui câteva milioane de români inocenti. Eu însumi am crezut, mult timp, că acele câteva brazde de bolovani, peticul de cer de deasupra lor, mostenite de la tata, si chiar amintirile legate de ele sunt proprietatea mea, sfântă si intangibilă, pentru care oricând as fi fost gata să mă prefac, sacrificându-mă si eu, în statuie. Si cu cât judecata mea insistă mai mult asupra acestui gând, cu atât mă conving cât de sărăntoc sunt.
Ce este până la urma urmei proprietatea? Probabil nimic altceva decât amăgitoarea iluzie că o parte din existenta noastră pământeană ar putea înfrunta eternitatea. Că a ne exprima cu vehementă dreptul asupra unei vremelnice existente poate tine loc de credintă. Că păcătoasa noastră petrecere prin lume ar fi totuna cu a sta la cină cu Însusi Mântuitorul.
Rana pământului furat de colectiv familiei mele, tocmai în momentul în care avea nevoie esentială de el ca să supravietuiască, sângerează încă în sufletul meu. Si chiar dacă această nevindecată bubă sfârâie în ranita mea de soldat dezertor si o voi lăsa mostenire copiilor mei, îndrăznesc acum să spun că nu există decât o singură, adevărată, proprietate: cea de a spera la o cină în ceruri.