Rapsodia nr. 1 op. 11 în La major a fost numită „apoteoza dansului” şi este una dintre cele mai cântate piese româneşti, deţinând şi recordul în domeniul discografiei. Probabil că a cucerit mai uşor adeziunea publicului datorită extraordinarei gradaţii la nivelul ritmului, al orchestraţiei, al intensităţii şi al tempo-ului, care pleacă de la calmul suprem şi ajunge la dezlănţuirea unei cascade, magistral „spartă” înainte de reluarea ultimului dans, aparent trăgându-şi suflul dar rapid crescut în Codă. Este şi cea mai apropiată de caracterul rapsodic, având mai multe teme, în general trecute în revistă fără o insistenţă specială, în spiritul rapsodiilor lisztiene.
Rapsodia nr. 2 op. 11 în Re major – un edificiu sonor născut din doină şi baladă -, având acelaşi aer de noutate, de prospeţime, ba chiar un plus de profunzime şi de măiestrie în construcţie. Cea de a doua rapsodie a făcut carieră şi pe calea undelor, fiind emblema sonoră a postului de radio Europa liberă. Multe dintre lucrările lui Enescu au avut influenţe ale muzicii populare, cele mai cunoscute compoziţii fiind Rapsodiile Române. Ansambluri simfonice din întreaga lume şi dirijori de mare prestigiu au interpretat şi interpretează ambele rapsodii, acestea fiind cele două piese care au garantat oricând şi oriunde (şi o fac în continuare) succesul compozitorului, chiar dacă, înciudat de ataşamentul publicului faţă de o muzică mai facilă, autorul se cam săturase de aceste „păcate ale tinereţii”, aşteptând prea mult să-i fie recunoscută şi valoarea lucrărilor care îl reprezintă cu adevărat. Succesul rapsodiilor i-a făcut pe criticii români să vadă în ele drumul de succes al noii muzici naţionale, Grigore Ventura afirmând cu convingere, după audierea lor: „Avem în fine un însemnat compozitor român, care va împodobi motivele noastre populare cu o formă orchestrală şi se va folosi de folclorul nostru muzical, pentru a clădi frumosul edificiu al muzicei noastre naţionale”.
Simfonia nr. 1 op. 13 în Mi bemol major - “Influenţe şi paralele abundă aici: prima simfonie a lui Elgar apare trei ani mai târziu, deşi nu ţi-ai da seama. Alte consideraţii implică rezilienţă, melancolie şi romantism năvalnic (ne duce cu gândul la Wagner, Scriabin, un Schoenberg timpuriu, umbre târzii din Chausson, Debussy sau poate chiar Mahler), melodii încântătoare şi orchestraţii pline de culoare.” - Evan Dickerson (George ENESCU: A Fiftieth Anniversary Commemoration Through Recordings).
The I Rhapsodie in A dur, was called „apotheosis of the dance” and it is one of the most played and most recorded Romanian works. Probably the first gained more easy this status due to its dance character and to its spectacular exoticism, due to its extraordinary gradation at all levels (rhythm, tempo, intensity, orchestration), leaving from the sleepy calm and finishing with the vigor of a waterfall, amazingly stopped masterly before the reply of the last dance, apparently exhausted by accumulating quickly and exploding in the Coda. It is the closer to the rhapsodic style also, having more themes, generally exposed with no special insistence, in the spirit of the rhapsodies of Franz Liszt. Symphonic orchestras and conductors of fame from all over the world played both rhapsodies.
The II Rhapsodie in D dur – a work emerging from doina and ballad – has also this air of novelty, of freshness, being even more profound and more exquisite in construction. These are the two pieces that have guaranteed (and continue to do so) anytime and anywhere the success of the composer. The success of the rhapsodies lead Romanian critics to see in them the new successful way for Romanian music, Grigore Ventura writing, after he heard them, that: ”We finally have a major Romanian composer, who will dress our folk tunes with an symphonic coat and will use our folklore for building the beautiful edifice of our national music”.
Symphony no. 1 in E flat dur Op. 13 - "influences and parallels abound here: Elgar’s first symphony dates from three years later, but you would not guess it. Concerns include resilience, melancholy and sweeping romanticism with glorious melodies and colorful orchestration" - Evan Dickerson (George ENESCU: A Fiftieth Anniversary Commemoration Through Recordings)