Era 11 septembrie 1996. Fusesem însărcinat de Tages-Anzeiger să scriu, pentru ziua următoare, un text despre World Youth Cup, un fel de Cupa Davis pentru juniori, care tocmai avusese loc la Zürich, unde își avea redacția noastră sediul central. Eram sceptic. Să scriu o istorie despre un turneu în care jucau echipe de tineri de 15-16 ani pe care nu îi cunoștea nimeni?
În acea după-amiază însorită de sfârșit de vară l-am întâlnit pentru întâia oară, la baza sportivă și de agrement Guggach, pe Roger Federer. Tocmai împlinise 15 ani, fiind de fapt prea tânăr pentru acest turneu. Referințele sale erau însă impresionante: câștigase deja cinci titluri naționale de master, era cel mai bun elvețian pe grupa de vârstă de până în 16 ani și deja numărul 88 din țară.
Roger Federer era, fără îndoială, un giuvaer neșlefuit. Eram uimit că nimeni nu mai spusese sau scrisese nimic despre el. René Stauffer
Să joace perfect: asta era forța care îl mâna în viaţă. Nu dorea neapărat să își învingă adversarii și să câștige trofee – chiar dacă, după cum a și recunoscut, de altfel, îi plăcea ideea că ar putea deveni bogat și celebru. Instinctiv, pentru el calea era scopul, iar calea era reprezentată de încercarea de a lovi și trimite mingile perfect cu racheta sa. Părea că este posedat de ideea aceasta, ceea ce explica de ce se enerva atât de tare chiar și după schimburile de mingi câștigate. Obsesia lui nu era dominarea adversarului, ci a mingii, pe care o iubea și o ura totodată.
Aspirațiile lui Federer erau înalte – prea înalte însă pentru a și le putea atinge în acel moment. În această relație tensionată dintre așteptări și realitate, sentimentele îi însoțeau fiecare mișcare. Părea să simtă ce posibilități stăteau ascunse în el și că putea face mult mai mult decât făcea deja, dar nu reușea încă să își transpună visurile în realitate. René Stauffer